În memoria Părintelui Rusu Mihai, paroh al Bisericii Nașterea Maicii Domnului

Seminarul nu a existat. A existat doar o vale frumoasă

cu milenari codri ce se tot legănau într-o părere

fără ploaie, fără vânt...

Şi Ozana care alerga mereu veselă

La întâlnirea, mai la vale, la Humuleşti,

Cu Nică al lui Ştefan a Petrei,

Plecat la scăldat fără ştirea mamei.

A mai existat o vatră de munţi luminoasă, mănăstireşti,

Cu ierburi înrourate, cu pajişti bogate, mereu înverzite,

Tunse, cu îndemânare, cu coasa de la Facerea Lumii.

Şi nişte nouri ca nişte brazi curgători,

şi luna care-şi căuta cuibar rotat în sufletul Lumii.

Şi, mai ales, au existat nişte tineri

care, la întâlnirea cu Sadoveanu,

s-au arătat ca făpturi de mirare,

nestatornici ca apele, răbdători în suferinţe,

dezmierdaţi în cântec de prietenie,

care şi-au pus visele în straiţă

şi credinţa primilor paşi spre Biserică,

cu ultimele sfaturi ale mamei şi bunelului,

cu jocurile copilăriei adunate de pe uliţele pline de praf

Şi stele ale satelor Moldovei

Să le pună toate sub perini, să le treacă dorul

De lătratul trist al lui Grivei, rămas singur acasă. Acasă.

Tineri - Doamne, ce tineri!

Care-şi hrăneau visele şi iluziile înalte,

Mai înalte ca munţii Stânişoarei.

Iar printre brazi ce înţepau cerul

Îşi legănau dragostele nemărturisite.

Apoi învăţau cititul, istoria, greaca, latina,

Logosul din buchia cărţii,

Învăţau să descopere viaţa.

Dar, mai ales, a existat o mănăstire, loc de pomenire

Ca o bunică: bătrână, tăcută, caldă, rugătoare, primitoare.

Ce-şi întindea zilnic masa, totdeauna plină,

Împărătească şi împodobită a Sfintei Liturghii a Domnului Hristos.

Aici învăţau să gângurească în rugăciune cu Dumnezeu.

A mai existat şi domnul Trandafir,

Nu unul! Mulţi, cu suflete mari,

Care, ţinându-şi de mână învăţăceii, băteau la uşa

Lui Dosoftei, Eminescu, Creangă, Iorga, Brâncoveanu.

Ba, chiar li s-a întâmplat minunea

Să îi găsească acasă, la ei acasă,

Pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Ioan Hozevitul,

Sau să stea la o stare de vorbă cu părintele Stăniloae.

O lume a cunoaşterii, ca de poveşti:

Eram doar la palatul de şlefuit diamante

Al lui Verde Împărat.

Pe obrazul istoriei, urma unei lacrimi,

Mare, cât un suflet adolescentin.

Iar, mai apoi, a fost catalogul. Ca o cetate a emoţiilor.

Cu peniţele doldora de note mari,

În care era îngrămădită toată ştiinţa lumii.

Sau chiar cu câte o notă de 3,

La Taica părintele, pitulită într-un ungher de ruşinea părinţilor

Atunci când, la limba şi literatura românilor,

Plagiai după... Nichita Stănescu, să zicem.

Trecut-au anii... 30 la număr!

De după colţ mă urmăresc ştrengăreşte amintirile,

Fluturându-mi steagul alb al păcii

Cu recursul la memorie.

Şi au mai existat nişte cântece şi nişte gânduri

care tot colindau pe deasupra munţilor,

ca lungi şi tainice amintiri.

Şi, pentru că toate aceastea trebuiau să poarte un nume,

Li s-a spus simplu,

Seminar.

(Preot Cojocariu Neculai , Parohia Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Borca, Neamț)