Amintire străvezie

Te rog să nu mai pleci, copilărie,

M-am săturat să fiu adultul care

A adunat tristeți în poezie

Și bile colorate-n buzunare.

Pe drum ne rătăcim de noi, se știe,

Smulgând din umbre teamă și mirare,

Te rog să nu mai pleci, copilărie,

Măcar acum, în prag de înserare.

Trăiesc o amintire străvezie,

În alb și negru, plină de savoare,

Iar astăzi mi se pare o prostie

Că am decis cândva să fiu „om mare”

Și te-am lăsat să pleci, copilărie.